Librarie si anticariat on-line

SPECTACOLUL TREBUIE SA CONTINUIE
Puteti achizitiona aceasta carte de la CARTI REGALE
Telefon: 0746.407.499, 0724.942.514
http://www.cartiregale.ro

Autor(i): Richard Sky

Editura: Orizonturi

Anul apariţiei:1993

Pagini: 208 (15 x 20 cm)

Preţ: 25 Lei

DESCRIERE:

EXTRAS DIN CARTE:

Capitolul 1
SFIRSITUL UNEI LEGENDE
Ultimele clipe ale lui Freddie Mercury
„Dacă mor mîine, nu-mi pare rău.
Am trăit cu adevărat”
Freddie zăcea întins sub cearşafurile albe de saten, în patul cu baldachin cu care se
mîndrea altădată, spunînd că şase persoane ar putea dormi în el fără să se stingherească;
era, în sfîrşit, împăcat cu lumea. Pisicile persane, pe care le mai mîngîiase cu cîteva ore în
urmă, se furişaseră abătute afară. Plecaseră şi ultimii prieteni apropiaţi ce-i mai
rămăseseră credincioşi şi care îl vizitaseră în ultimele săptămîni; în urmă cu o oră se
retrăseseră şi medicii. Prima lui prietenă, Mary Austin, al cărei fiu, Ricky, de aproape doi
ani, fusese botezat de Freddie, plecase şi ea. Cu lacrimi în ochi, îl sărutase pe obraz şi
ieşise în grabă din magnifica locuinţă, pierzîndu-se în noaptea londoneză.
Dincolo de zidurile înalte ce străjuiau casa din Kensington ― care valora patru
milioane de lire sterline şi care devenise refugiul lui Freddie ― nenumăraţi fani, ziarişti şi
cameramani aşteptau deznodămîntul. Gordon Atkinson, unul dintre medicii lui Freddie, le-a
spus insistenţilor reporteri, în timp ce părăsea casa, că artistul adormise.
Nu trecuseră decît douăzeci şi patru de ore de cînd cea mai strălucitoare stea de pe
firmamentul rock-ului anunţase că este bolnav de SIDA. Mercury păstrase cu grijă acest
secret mai bine de cinci ani.
Zăcea nemişcat, cu capul pe pernă, iar faţa suptă, lividă nu mai păstra nici urmă din
fascinanta frumuseţe pe care şi-o afişase, mîndru, în milioane de postere. Respira lent şi
ochii lui căprui zăreau ca prin ceaţă lucrurile din imensul dormitor. Lîngă el, ţinîndu-i mîna
cu duioşie, şedea unul dintre cei mai devotaţi prieteni, idolul muzicii pop din anii ’60, Dave
Clark. Trupul măcinat de boală nu mai avea nimic din înfăţişarea de altădată, cînd Freddie,
în slip, apărea pe scenă în faţa publicului care îl adora.
Mercury uitase toate acestea. În ultimele două zile nu mai mîncase nimic, abia putea
să vorbească şi părea că nici nu mai vede. Zăcea acolo, deja desprins de minunatele lui
antichităţi, de stampele japoneze, de tablourile impresioniştilor francezi, de toate acele
minunăţii pe care cheltuise mii de lire de-a lungul anilor, făurindu-şi o colecţie demnă de
invidiat de către orice iubitor de artă. Desprins era acum şi de miile de scrisori primite de la
admiratorii săi, care-i mărturiseau cît de mult le îmbogăţea viaţa muzica lui şi cum se
gîndesc şi se roagă acum pentru el. Departe era în aceste clipe chiar şi de declaraţia
făcută, prin intermediul agentului său de publicitate, doar cu douăzeci şi patru de ore în
urmă, cînd se hotărîse să destrame vălul de tăcere ce-l înconjura. Declaraţia era simplă:
„Doresc să confirm că, în urma testului HIV, s-a constatat că sînt seropozitiv şi bolnav de
SIDA. Am considerat că este corect să ţin secret acest lucru pentru a-i proteja pe cei din
jurul meu. Dar a sosit momentul ca toţi prietenii şi fanii mei din lumea întreagă să
cunoască adevărul. Sper ca toţi să fie alături de mine, de medicii mei, în lupta împotriva
acestei cumplite boli”.
Totuşi, cînd sfîrşitul inevitabil s-a produs, a fost ca un trăsnet. Prietenii lui sperau că o
s-o mai ducă cel puţin cîteva zile. Dar totul s-a petrecut atît de repede, încît nici părinţii lui,
Jer şi Bomi Bulsara, nu au ajuns să-l mai găsească în viaţă, deşi părăsiseră în mare grabă
casa lor din Feltham.
La 24 noiembrie, în acea tristă seară de duminică, la orele 19, viaţa şi cariera lui
Freddie Mercury luaseră sfîrsit şi lumea rock-ului devenea mult mai mică şi mai rece. La
miezul nopţii, printr-un scurt comunicat, a fost anunţat decesul: „În noaptea aceasta,
Freddie Mercury a murit la reşedinţa sa. Sfîrşitul a intervenit în urma unei bronhopneumonii
declanşată de SIDA”. Cîteva zile mai tîrziu, Dave Clark asigura lumea că artistul
a murit fericit: „N-a spus nimic. A părăsit acest tărîm în somn, împăcat cu sine. A fost un
om deosebit, unic în felul lui. Sînt convins că a plecat într-un loc mai bun”.
Cu cîteva săptămîni înainte de a muri, cînd Mercury se lupta cu pneumonia care l-a
răpus, prietenii apropiaţi au venit să-l asigure de dragostea şi respectul lor. Printre ei, Elton
John, disc-jockey-ul Kenny Everett şi cei trei parteneri din Queen.
În fiecare zi îl vizita fosta sa prietenă, Mary Austin, căreia îi cumpărase un apartament
luxos la numai cinci minute distanţă de propria sa casă. „Freddie ştia că i se apropie
sfîrşitul, a declarat ea printre lacrimi, dar şi-a păstrat simţul umorului pînă la capăt. În
ultimele zile a avut dureri mari şi a suferit mult. N-a putut mînca şi a fost sedat puternic.
Totuşi, în ciuda stării îngrozitoare în care se găsea, mi-a mărturisit că nu regretă nimic.
Cînd am plecat de lîngă patul lui, l-am sărutat pe obraz, l-am ţinut de mînă şi i-am
spus că l-am iubit foarte mult. Dar suferinţa întipărită pe chipul său nu doresc să o mai văd
vreodată.”
După ce Mercury a murit, la numai 45 de ani, florile, scrisorile şi telegramele de
condoleanţe au început să curgă, venind de la mai toţi marii corifei ai rock-ului din lumea
întreagă. Cel mai mişcător omagiu i l-au adus cei trei parteneri ai săi: Brian May, Roger
Taylor şi John Deacon, care anunţau lumii: „Am pierdut pe cel mai mare şi mai iubit
membru al familiei noastre. Sîntem copleşiţi de durere, dar mîndri de felul curajos în care a
trăit şi a murit. A fost un privilegiu pentru noi să împărţim cu el acest timp mirific”.
Mercury, cunoscut pentru generozitatea sa, a fost de o mare corectitudine pînă în
ultima clipă a vieţii. La cîteva zile după dispariţia lui, s-a anunţat că a donat drepturile celui
mai popular cîntec al formaţiei Queen, şi anume Bohemian Rhapsody, centrului de
tratament SIDA ― ‘Terrence Higgins Trust”. Cîntecul avea să fie reeditat în mare grabă,
pînă la Crăciun, şi cunoscătorii apreciau că va fi cu siguranţă unul din cele mai mari singleuri
ale tuturor timpurilor.
Funeraliile lui Mercury au avut loc la patru zile după moarte, la Crematoriul de pe
Harrow Road, în vestul Londrei, unde au sosit enorm de multe flori.
Ca şi cum Mercury însuşi ar fi petrecut săptămîni întregi pentru a plănui meticulos
acest eveniment, ceremonia a fost un strălucit amestec de spectacol şi de mare discreţie,
mărturie a interferenţei a două lumi foarte diferite ― lumea modernă a muzicii rock şi
lumea ancestrală a religiei zoroastre în care Mercury se născuse şi crescuse.
Aceasta este una din cele mai vechi şi mai exclusiviste religii. Fondată de profetul
Zoroastru (sau Zarathustra) în anul 1500 înainte de Hristos, numără 120 000 de adpţi în
lumea întreagă şi doar şase mii în Anglia. Prin prisma acestor două religii, lumea apare ca o
luptă între două spirite: Spenta Mainyu (spiritul generos) şi Angra Mainya (spiritul
distructiv). Spiritul care determină viaţa unui credincios zoroastrian hotărăşte şi locul unde
va merge el după moarte. Locul de odihnă veşnică în credinţa zoroastriană este echivalent
cu Raiul sau cu Iadul creştin.
În jurul sicriului de stejar al lui Mercury, depus în capelă, acoperit cu saten alb, peste
care era pus doar un trandafir roşu, preoţii zoroaştri, în rase albe, cu glugă, rosteau
rugăciuni tradiţionale către Anhura Mazda pentru salvarea sufletului celui piecat. Douăzeci
şi cinci de minute, cît a durat serviciul divin, preoţii au folosit străvechea limbă Aveston şi
doar cînd cereau asistenţei să se ridice sau să se aşeze, foloseau limba engleză.
Mercury dorise ca funeraliile să fie discrete, iar la ceremonie să participe numai familia
şi prietenii apropiaţi. Părinţii lui, Bomi şi Jer Bulsara, au plîns tot timpul, ca şi Mary Austin şi
Elton John. Printre persoanele îndurerate se numărau şi Dave Clark, celebrul baterist al
anilor ’60, acum impresar, cei trei membri ai formaţiei Oueen şi Anita Dobson, prietena lui
Brian May.
În dimineaţa rece de noiembrie, după ora nouă, Rolls Royce-ul negru, purtînd sicriul în
care se afla trupul neînsufleţit al lui Freddie Mercury, a pornit încet către Crematoriul
Kensal Rise de pe Harrow Road, în partea de vest a Londrei. El era urmat de alte cinci
limuzine funerare Daimler, purtînd florile împreună cu mesajele de condoleanţe. În sfîrşit,
încă şapte limuzine Mercedes, în care se aflau cei care veniseră să-i aducă un ultim omagiu
lui Mercury, încheiau convoiul.
Muzica, cea care îl transformase pe Freddie Mercury dintr-un sfios student la Arte întruna
din cele mai adulate stele ale rock-ului, a constituit, desigur, o parte însemnată a
acestei ceremonii. Cînd sicriul a fost purtat în capelă, s-a auzit vocea Arethei Franklin, una
din cîntăreţele lui favorite, interpretînd Precious Lord, Take My Hand, voce amplificată
printr-un sistem stereo. A urmat un alt cîntec al solistei, You’ve Got A Friend, una dintre
cele mai sensibile melodii înregistrate vreodată. Spre finalul ceremoniei, după slujba
religioasă, muzica a crescut în intensitate şi s-a auzit o arie dintr-o operă de Verdi, o altă
preferinţă a lui Mercury. Ea avea o semnificaţie deosebită, întrucît era interpretată de
distinsa lui prietenă, cîntăreaţa spaniolă Monserrat Caballé, cea cu care cîntase duetul
Barcelona la Jocurile Olimpice din oraşul cu acelaşi nume.
În timp ce procesiunea funerară trecea prin faţa coroanelor, jerbelor şi aranjamentelor
florale, mulţi se opreau să citească inscripţiile. Vedete precum David Bowie, U2 şi Gary
Glitter trimiseseră ofrande de flori. Din partea lui Glitter sosise o stea enormă din garoafe
albe, ca un simbol a ceea ce însemnase Mercury pentru el, împreună cu o telegramă:
„Freddie, o pierdere grea. Nu te voi uita niciodată”. Mary Austin trimisese o jerbă din
trandafiri albi şi galbeni, însoţită de cuvintele: „Pentru cea mai nepreţuită şi adevărată
dragoste a mea, dintotdeauna, a ta credincioasă”. Omagiul lui Dave Clark era tot atît de
sensibil: „Viaţa este veşnică, iubitul meu prieten. Contribuţia ta pe această lume va dăinui”.
Elton John scrisese un mesaj simplu alături de aranjamentul în formă de inimă făcut din
trandafiri roz-portocalii: „Îţi mulţumesc că mi-ai fost prieten. Te voi iubi mereu”. De la Boy
George, un alt admirator, venise de asemenea un mesaj: „Dragă Freddie, te iubesc”. Dar
cel mai impresionant era acela al părinţilor, atît de apropiaţi de unicul lor fiu, în ciuda
zvonurilor că ar fi fost supăraţi pentru felul lui de viaţă. Scriseseră simplu şi emoţionant:
„Scumpului nostru fiu, Freddie. Te vom iubi mereu. Mama şi Tata”.

Cartea este in stare foarte buna, nefolosita.IMG_0131 - Copy

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Nor etichete

%d blogeri au apreciat asta: