Librarie si anticariat on-line

TRISTETEA DE A FI de EMIL CIORAN

Puteti achizitiona aceasta carte de la CARTI REGALE

Telefon: 0746.407.499, 0724.942.514

www.cartiregale.ro

Autor(i):  Emil Cioran

Editura: Dionysos

Anul apariţiei: 1992

Pagini: 120 (15x 20 cm)

Preţ: 35 Lei

Nenorocirea omului este cã nu se poate defini in raport cu ceva, cã el n’are în existentã un punct stabil si un centru de determinare. Oscilatia lui între viatã si spirit, îl face sã le piardã si pe acestea, si sã devinã astfel un nimic care doreste existentã. Animalul acesta indirect, doreste spiritul si regretã viata. Omul nu-si poate gãsi niciun echilibru în lume, fiindcã echilibrul nu se câstigã negând viata, deja trãind. Acest nimic ce doreste existenta este rezultatul unei negatii a vietii. De aceea omul are privilegiul de a putea muri oricând, de a renunta la iluzia de viatã din el. Nu este revelatoare pentru esenta omului pornirea spre decadentã? Cea mai mare parte din oameni decad; numai putini se înaltã. Si nimic nu este mai întristãtor decât sã vezi cum decad oamenii. Cãci nu te întristeazã numai faptul cã in destinul lor poti vedea viitorul tãu, ci te intristeazã îndeosebi prezenta continuã a unui putregaiu in esenta omului. Este bine cã în lume se mai gãsesc si creatori fericiti, precum este bine cã se mai gãsesc si oameni cari se pot înãlta încontinuu.

Intreg procesul de decadentã a omului nu este decât o succesivã detasare de existentã; dar nu o detasare prin transcedentã, prin sublim, sau prin renuntare, ci printr’o fatalitate asemãnãtoare cu aceea care aruncã la pãmânt un fruct putred dintr’un pom. Orice decadentã este o deficientã de existentã si o pierdere in existentã, încât singurãtatea omului este in acelas timp o singurãtate a nimicului si o singurãtate a firii.

Când te gândesti mult asupra omului, asupra conditiei lui particulare in lume, te apucã o nemãrginitã amãrãciune. Sã-ti dai seama in fiecare clipã cã tot ceeace faci tu este fructul conditiei tale particulare; cã toate gesturile absurde, sublime, riscate sau grotesti, toate gândurile, tristetile, bucuriile si prãbusirile, toate elanurile si toate înfrângerile sunt rezultate numai din forma ta particularã de existentã, cã dacã ai fi fost orice altceva decât om nu le-ai fi fãcut, sã ai în fiecare clipã in constiintã aceastã particularitate a conditiei umane, sã te obsedeze absurdul formei umane de existentã, înseamnã a te desgusta de fenomenul uman în asa mãsurã, încât doresti sã devii orice numai om nu. Obsesia de fiecare clipã a absurdului uman face de douã ori existenta insuportabilã: ca viatã conceputã biologic si ca viatã deviatã în formã umanã. Or aceastã formã este un paradox în lume. Si oamenii au plãtit scump paradoxul formei lor de existenta, l-au plãtit cu prea multe suferinte, cu inadmisibile suferinte într’o lume, ea însãsi inadmisibilã.

* * *

Este atât de greu sã treci peste lipsa de nãdejde din suferintã, încât nu poti privi cu dispret iluzia crestinilor de a-si fi atenuat suferintele lor prin comparatia continuã cu suferintele lui Isus. Dar ce poti face când n’ai gãsit nici un mijloc de a nu fi singur in durere? Si apoi când ai memoria atâtor suferinte trecute si presentimentul atâtor dureri vîitoare; chinurile cãrui om ti-ar putea îndulci amarul chinurilor proprii? Isus n’a suferit pentru toti oamenii; cãci dac’ar fi suferit atât de mult pe cât se spune, dupã el n’ar fi trebuit sã mai existe dureri. Ori se pare cã toti oamenii cari au venit dupã Isus, fãrã sã fie salvati prin suferinta lui, n’au fãcut prin chinurile lor decât sã adauge contributia lor la infinitul suferintii umane, pe care Cristos nu l-a putut realiza. Intr’adevãr, putin a avut de suferit Isus pentruca noi sã mai avem atâta de îndurat. Dacã ar fi suferit in natura lui divina, dupã el n’ar mai fi putut exista suferinte. Dar Isus n’a suferit decât ca om si astfel suferinta lui n’a putut rãscumpãra decât atât de putin, desi a mângãiat pe multi, fãrã sã poatã mângãia insã pe cei mai singuri. Acestia nu si-au gãsit decât mângãierea propriului lor chin si nu si-au gãsit linistea decât in suferinte si mai mari. Isus n’a venit pentru cei mai singuri, ci numai pentru cei singuri. Pânã acum nu s’a gãsit un D-zeu al celor mai singuri, al celor absolut singuri, fiindcã pânã acum nimeni n’a gãsit mângãierile cari ar putea face mai putin nefericite aceste fiinte. Ah! Lumea asta care nu si-a gãsit pânã acurn decât un mântuitor!

* * *

Numai suferinta schimbã pe om. Toate celelalte experiente si fenomene nu reusesc sã modifice esential temperamentul cuiva sau sa-i adânceascã anumite dispozitiuni pânã la a-l transforma integral. Din câte femei echilibrate n’a fãcut suferinta sfinte? Absolut toate sfintele an suferit dincolo de orice închipuire. Transfigurarea lor n’a fost opera interventiei divine, nici a lecturiî si nici chiar a singurãtãtii luatã ca atare, Suferinta de fiecare clipã, o suferintã monstruoasã si durabilã le-a relevat lumi pe cari nimeni nu le poate bãnui, le-a intensificat si le-a adâncit cum nu reuseste si intensifice si sã adânceascã viata sufleteascã a unui om normal o existentã întreaga de meditatie. Un om care are blestematul si inepuizabilul privilegiu de a putea suferi absolut incontinuu, se poate dispensa pentru tot restul vietii lui de cãrti, de oameni, de idei, si de orice gen de informatie, deoarece faptul pur de a suferi este suficient pentru a dispune la ineditatie continuã, are in sine destule rezerve pentru a face inutilã orice contributie din afarã. Se poate scoate atât de mult din suferintã, din aceastã comoarã blestematã, care te îmbogãteste sau te distruge pentru a te face orice numai mediocru nu.

Oamenii n’au înteles cã împotriva mediocritãtii nu se poate lupta decât cu suferinta. Nu schimbi mare lucru prin culturã sau prin spirit; dar modifici inimaginabil de mult prin durere. Singura armã împotriva mediocritãtii este suferinta. Prin ea schimbi temperamente, conceptii, atitudini si viziuni, schimbi directiuni de existenta, deoarece orice suferintã mare si durabilã afecteazã fondul intim al fiintii. Modificând fondul intim al fiintii, ea modificã implicit si raportul acesteia cu lumea. Este o schimbare de perspectivã, de întelegere si de simtire, Dupã ce ai suferit mult îti vine imposibil sã-ti mai dai seama de perioada de viatã in care n’ai suferit; cãci orice suferintã te înstreineazã de dispozitiile tale naturale, te aduce într’un plan de existenta strein aspiratiilor tale firesti. Astfel dintr’un om nãscut pentru viatã, suferinta face un sfânt si in locul tuturor iluziilor lui întinde plãgile si cangrena renuntãrilor. Intreaga neliniste ce urmeazã suferintii, mentine pe om într’o tensiune in care nu mai poate fi mediocru.

Un popor întreg ar putea fi modificat prin suferintã si neliniste, printr’un tremur continuu, chinuitor si persistent. Indolenta, scepticismut vulgar si imoralismul superficial, pot fi distruse prin teamã, printr’o nelinistire totalã, printr’o teroare fecundã si o suferintã generalã. Dintr’un popor indolent si sceptic se scoate foc printr’o teamã, printr’o nelinistire chinuitoare si o torturã arzãtoare. Este drept cã o suferintã ce vine din afarã nu este tot asa de fecundã ca o suferintã care creste imanent într’o fiintã, Dar dintr’un popor nu trebue sã faci o sumã de creatori; ci o sumã de oameni. Toate metodele obiective, tot complexul de valori ale culturii nu modificã nimic in esentã. Cunoasterea obiectivã si impersonalã nu face decât si îmbrace un manechin, dar nu o fiintã. Nu as conduce niciodatã un stat cu programe, manifeste si legi, si n’as mai lãsa pe nici un cetãtean sã mai doarmã linistit pânã când nelinistea lui nu l-ar asimila formei de viata socialã in care trebue sã trãiascã.

Lupta împotriva propriilor întristãri este atât de grea fiindcã existã un fond de tristete in noi, independent de determinentele exterioare ale tristetilor. Pe acestea le poti învinge; dar este imposibil sã învingi un fond ascuns si intim, sursa originarã a nesfârsitelor întristãri. In acest fond de tristete nu pot vedea altceva decât tristetea de a fi, care este adevãrata tristete metafizicã. In intimitatea fiintei noastre existã nelinistea propriei noastre distante de lume; mult mai profundã este insa tristetea de a fi, deoarece ea izvoreste din existenta noastrã ca atare, din natura intrinsecã a fiintei pe când nelinistea distantei de lume, numai dintr’un raport, dintr’o relatie.

A lupta împotriva acestei tristeti metafizice înseamnã a lupta impotriva ta insuti. Si într’adevãr, sunt oameni cari nu pot trai mai departe decât negându-se continuu pe ei însisi.

Toate trãirile totale, toate acele trãiri cari ne angajeazã mai mult, ne depãsesc. Si ne depãsesc prin sentimentul de iresponsabilitate ce-l avem de câte ori trãim astfel de experiente. De ce putem cunoaste pe oameni numai in marile evenimente din viata? Fiindcã aici hotãrîrea si calculul rational n’au nici o valoare; tot ceeace derivã din valori si criterii exterioare, dispare, pentru a lãsa locul unor determinante mai adânci. Este curios cum oamenii exagereazã valoarea hotãrîrii, a atitudinii in marile evenimente, când in ele suntem mai iresponsabili, mai aproape de fondul nostru irational. Nu avem noi in trãirile totale sentimentul unei invadãri irezistibile, al unui proces ascuns ce se desfãsurã in noi, dominându-ne? De unde iluzia autodeterminãrii? Interpretarea posterioarã a oamenilor dupã ce procesul s’a consumat, îi face insensibili la irationalitatea procesului, din care nu mai rãmâne in întelegerea lor decât o schemã. Si desi in experienta procesului, iresponsabilitatea este vãditã, orgoliul animalului rational, nu vrea sã admitã rolul destinului interior la marile rãspântii ale existentei lui. Acest orgoliu dispare la acei a cãror existentã este o sumã de rãspântii si la cari trãirile totale sunt atât de frequente încât se simt de:pãsiti, in fiecare moment. Când trãesti extrem de intens, continuturile fiintii tale debordeazã limitele unei existente individuale; ai atunci impresia cã in fine palpitã forte necunoscute, adânci si îndepãrtate, cã se consumã un destin de care esti iresponsabil. Valoarea nulã a hotãrîrii rationale rãsare atunci într’o evidentã dureroasã. Ca indivizi, avem fatal constiinta limitãrii noastre, a mãrginirii individuatiei; din acest motiv, ne doare si ne surprinde când tensiunea intimã explodeazã in continuturi atât de vii, atât de profunde si de debordante, dându-ne impresia infinitului lãuntric in constiinta mãrginirii fatale a oricãrei individuatii.

Dintre oamenî sunt impresionanti numai aceia a cãror existentã este o serie de rãspântii, numai oamenii cari au destin, a cãror viatã se dilatã atât de mult încât n’o mai pot domina in nici un fel, Totul este sã ai destîn, sã fii un „caz”. Prezenta ta sã fie o mustrare, o teamã, o neliniste, un extaz sau o bucurie, Nimeni sã nu stie cât vei trãi, ce vei face, cum vei gândi, ci doar o teamã si o bucurie pentru prãbusirile si înãltãrile tale, sã facã din existenta ta o surprîzã continua, o neliniste ciudatã. Sã fii pentru altul prilej de alarmã, de presentimente, de meditatie, de urã si de entuziasm; nimeni sã nu fie sigur de drumul pe care mergi, precum nimeni sã nu fie sigur de drumul pe care vei apuca. Existenta ta sã fie o problemã irezolvabilã, pe care nici moartea sã n’o poatã rezolva vreodatã, ci absenta ta fizicã sã mãreascã chinul neîntelesului. Toti oamenii cari n’au un destin si cari nu pot deveni „cazuri”, calcã sigur in existenta, sunt siguri cã ei trebue sã ajungã undeva; cãci finalul este implicat in premisele fiintii lor. Acel om, însã, care e un „caz”, este pentru el însusi o neliniste absolutã si un prilej de neliniste pentru altii; in el tremurul individuatiei este o halucinatie, un extaz, o reverie sau o explozie, o creatie infinitã, un nimic ce devine fiintã. Si atunci i se pune aceluia ultima întrebare: dacã lumea a fost creatã sau dacã n’a fost încã.

Trebue anulate într’un mod oarecare memoria si toate sentimentele cari încearcã sã se cristalizeze in noi, Toate afectiunile durabile, toate regretele si toate aspiratiîle ce se dilatã pe o sferã mare de timp ne împiedicã sã trãim, ne încurcã si ne îngreuneazã existenta. Dece sã ne mai aducem aminte de ceva si de ce sã mai dorim ceva, dece încercãm sã umplem trecutul cu o nesfârsitã serie de continuturi si sã anticipãm viitorul printr’o tot atât de nesfârsitã serie de continuturi? Dece sã mai avem sentimente, cari sã evolueze in timp si sã ne legãm prin ele de obiecte? Dece sã ne mai atasãm de lume in timp? Oare n’am putea trece peste aceste piedici in calea vietii noastre printr’o trãire purã, care ar scoate actele vietii dintr’o integrare si o semnificatie generalã? Trãirea sub dimensiunea amplã a timpului face din orice act al vietii, un element in succesiune, o verigã dintr’un lant, un aspect fragmentar si simbolic; in ea, toate actele vietii devin materiale de memorie, creându-se astfel o permanenta inutilã a eului. Cãci este inutil sã simti si sã ai constiinta permanentii si continuitãtii eului, cu evolutii de sentimente, cu progres de aspiratii si cu adâncimi de regrete. Totul este sã poti fi total fãrã sã ai memorie. Si aceasta nu e posibil decât prin realizarea integralã a fiecãrui act de viata fãrã constiinta distantei, fãrã perspectiva relativitãtii lui in cadrul celorlalte acte. Vietuirea absolutã in clipã ca supremã actualitate a vietii individuale, ne poate duce la anularea memoriei si la eliminarea desnãdejdîi de a trãi in timp. Sã nu trãim momentele vietii ca probleme, ci ca realizãri absolute; sã trãim in fiecare clipã ca si cum am trãi ceva definitiv, fãrã început si fãrã sfârsit. Niciodatã sã nu credem, cã începem ceva si sfârsim ceva, ci viata noastrã sã fie ca o betie de fiecare clipã, in care fiindtotali si prezenti sã nu avem ce uita si sã nu avem ce dori. Numai realizarea absolutã in clipã, ne poate scãpa de tortura de a avea un timp al nostru, cu cadavrele trecutului si cu sigurele cadavre ale viitorului. Fiind in fiecare moment total, n’ai ce arunca, deoarece nimic nu te apasã din afarã, dela distantã, ci rãmâi ca o existentã, ca o totalitate de existentã, pentru care nici viata, nici moartea nu mai pot avea o semnificatie. Atunci te miri cand ti se spune cã trãesti precum te miri când ti se spune ca mori.

Cartea este in stare foarte buna, bine intretinuta, ca noua.

Ne gasiti si pe Facebook: www.facebook.com/carti.regaleIMG_0111 IMG_0112 - Copy

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Nor etichete

%d blogeri au apreciat asta: